Cuțitul, frica și prețul mic al unei vieți

Sunt lucruri pe care lumea le vede și nu le crede, pentru că sunt prea simple pentru a fi adevărate. Un bărbat iese din casă vinerea, la ora trei după-amiază, ca în fiecare vineri, spre același studio de televiziune. Un tânăr îi cere trei lire. Un altul îi înfige cuțitul în coapsă, de trei ori, și fuge râzând spre o maşină care aşteaptă cu motorul pornit. Așa se scrie, în zilele noastre, o frază din istoria terorii de stat: nu cu artilerie și nu cu ambasade aruncate în aer, ci cu un cuțit ieftin, un băiat sărac și o mașină albastră, marca Mazda, cumpărată cu bani trimişi de o soră credulă.

M-am întrebat, citind povestea lui Pouria Zeraati, jurnalistul iranian înjunghiat la Londra de trei bărbați români, ce înseamnă astăzi frica unui regim. Regimurile puternice nu se tem de nimic, ele ucid direct, cu semnătura lor, ca la Berlin, în 1992, când agenți iranieni au împușcat opozanți kurzi într-un restaurant grecesc, fără să se ferească prea tare de consecințe. Regimurile care se simt încolțite, în schimb, își cumpără crima cu bani mărunți și o îmbracă în anonimat. Ele nu mai trimit spioni; angajează sărăcia altcuiva. Este, dacă vreți, o formă de imperialism al mizeriei: exportă frica acasă la ei, dar cumpără mâna care ucide din mahalalele lumii sărace.

De ce România

Nu e o întâmplare că mâna aceasta, în cazul lui Zeraati, a fost românească. George Stana, Nandito Badea, David Andrei, nume care ar putea fi ale vecinilor noştri, ale copiilor crescuţi în cartiere unde viitorul se măsoară în ore de muncă la negru și în facturi neplătite. Avocatul lui Stana a spus în instanță că acesta este „funcțional analfabet”, că nu cunoaște nimic din actualitatea politică, darămite din jocurile de putere ale Teheranului. I s-a spus, pare-se, că trebuie să „pălmuiască” un bărbat care „a dormit cu nevasta altcuiva”. Asta a fost minciuna-acoperire, cum o numesc cei care studiază aceste rețele: nu ai nevoie să explici ideologia unei crime unui om disperat după bani. Îi oferi cash și o poveste. El nu pune multe întrebări.

Judecătoarea Bobbie Cheema-Grubb, la Old Bailey, a numit fapta „un act de violenţă gravă, organizat şi plătit cu recompensă”, dar a recunoscut, în același timp, că cei doi tineri români veneau din „medii dezavantajate”, ceea ce i-a făcut mai vulnerabili la recrutare. Doisprezece ani de închisoare pentru unul, opt pentru celălalt. Zeraati, privind sentinţa de pe o terasă din Israel, a spus un lucru care merită să rămână: nu-l interesează câţi ani vor sta închişi cei care l-au înjunghiat, pentru că ei erau doar „agenţi de unică folosinţă”. Cei care i-au trimis rămân, ca de obicei, în umbra Teheranului, protejați de un sistem care a înțeles, cu cinism aproape administrativ, că sărăcia altor popoare e mai ieftină decât propriii lor asasini profesioniști.

Geografia fricii

Ce ne spune, de fapt, această poveste despre lumea în care trăim? Că frica nu mai are frontiere fixe, ci se mișcă prin rețelele de mesagerie criptată, prin Telegram și Snapchat, prin conturi anonime numite „Em”, care scriu unui băiat sărac: „Apartamentul lui e la numărul cinci. Asigură-te că e singur. Speranța e să faci treaba azi.” Că un regim din Orientul Mijlociu poate angaja un motociclist suedez de paisprezece ani, un membru Hells Angels, un mafiot rus sau un șomer român, fără ca vreunul dintre ei să înțeleagă pe deplin ce roată învârte. Cercetătorul Matthew Levitt a numărat mai bine de două sute de astfel de tentative puse la cale de Iran în afara ţării, în ultimii cinci ani, aproape dublu faţă de tot ce s-a documentat între 1979 şi 2021. Cu cât un regim pierde mai mult acasă, generali uciși, rachete distruse, protestatari care nu mai tac, cu atât se întinde mai mult, ca o umbră disperată, peste vieţile celor pe care nu-i poate atinge altfel decât cumpărând un cuţit şi o mână străină.

Jurnaliştii de la Iran International, postul pentru care lucra Zeraati, trăiesc astăzi într-o cetate: sediul din Londra are bariere anti-tonaj, camere de supraveghere, ecrane care le reamintesc angajaţilor să raporteze orice mişcare suspectă. Unii dintre ei şi-au schimbat de şase ori domiciliul. O prezentatoare de patruzeci de ani a mărturisit unui jurnalist, că a renunţat la ideea de a mai iubi vreodată pe cineva în viaţa asta, „voi găsi pe cineva special în următoarea”, spune ea, ca şi cum ar vorbi despre reîncarnare, nu despre o simplă întâlnire ratată din cauza fricii.

Ce rămâne al nostru

Pentru noi, cei care citim această poveste din România, ea nu e doar despre Iran. E despre felul în care sărăcia noastră poate deveni, fără să vrem, o resursă exportabilă pentru crimă. E despre tinerii care pleacă „la muncă” în Vest şi ajung să fie recrutaţi pentru „lucrături” pe care nu le înţeleg, pentru că nimeni nu are nevoie să le explice geopolitica, ci doar să le arate banii. Este o lecţie amară: demnitatea unui om sărac poate fi cumpărată nu pentru convingeri, ci pentru lipsa unor alternative. Şi tocmai acolo, în acel gol, se instalează regimurile care nu mai au curajul să-şi ucidă singure vrăjmaşii.

Zeraati a supraviețuit. S-a mutat în Israel, convins că nicăieri în Europa nu mai e loc sigur pentru el. Continuă să transmită, sfidător, împotriva regimului de la Teheran. Dar povestea lui rămâne, în fond, o poveste despre noi toţi: despre cât de uşor devine un cuţit ieftin instrumentul unei geopolitici scumpe, şi despre cât de greu e să tragi linia dintre victimă, unealtă şi vinovat, atunci când sărăcia şi puterea se întâlnesc într-o alee londoneză, într-o vineri de martie, la ora trei după-amiază.