Efectele a trei luni de război: Sfârșitul iluziilor în Golf

Timp de decenii, pentru elitele din Golf, războiul a fost o tragedie care se întâmpla exclusiv altora. Era un ecou îndepărtat, o știre difuzată în surdină în holurile de marmură ale hotelurilor de cinci stele, o dramă consumată ciclic în Yemen, în Siria sau în Gaza. Această distanță sanitară față de violența Orientului Mijlociu nu era doar o simplă circumstanță geografică, ci fundamentul unui întreg model civilizațional. Părea că bogăția extremă, completată de o rețea de alianțe strategice cu Occidentul, construise un dom invizibil, capabil să țină istoria la graniță.

Apoi, în doar câteva luni, iluzia excepționalismului s-a prăbușit sub ploaia de rachete.

Conflictul americano-israelian cu Iranul a adus focul direct pe bulevardele impecabile ale regiunii. Prezența bazelor militare americane, percepute multă vreme drept polița supremă de asigurare a emiratelor, s-a transformat brusc într-o vulnerabilitate fatală, transformându-le în ținte pentru mii de drone și rachete balistice iraniene. Pentru prima dată de la invazia irakiană în Kuweit, de acum mai bine de trei decenii, cerul Golfului s-a întunecat. Imaginile cu turnuri de lux fumegând în Dubai și Doha, cu școli închise săptămâni la rând și familii de expatriați înstăriți grăbindu-se spre aeroporturi, au rescris psihologia colectivă a regiunii. Cu peste 30 de morți și zeci de răniți, monarhiile arabe au descoperit că scutul american nu este impenetrabil, iar un conflict deschis transformă regulile internaționale într-un sistem dominat de forța brută, unde armistițiile sunt încălcate cu o facilitate înfiorătoare.

Astăzi, deși armele au tăcut cel puțin temporar, liniștea care s-a lăsat peste apele Golfului este grea, încărcată de un profund sentiment de abandon diplomatic. Negocierile pentru un nou acord între Statele Unite și Iran provoacă o neliniște acută în capitalele arabe. În spatele declarațiilor politicoase de la summituri și a mulțumirilor publice adresate administrației Trump pentru sprijinul acordat, mocnește o frustrare amară. Proiectul de acord ignoră deliberat angoasele existențiale ale Golfului: nu impune limite clare arsenalului de rachete iranian și nici nu abordează problema milițiilor regionale finanțate de Teheran. Mai mult, decizia recentă a Washingtonului de a ridica temporar sancțiunile petroliere impuse Iranului riscă să injecteze capital masiv într-un regim pe care vecinii săi îl privesc cu teroare. Așa cum observa un influent editorialist saudit, concesiile economice nu fac decât să reabiliteze regimul de la Teheran ca putere regională, oferindu-i resursele pentru a deveni o amenințare și mai mare.

Răspunsul american la aceste temeri a fost un exercițiu de echilibristică sterilă. Turneul secretarului de stat Marco Rubio prin Kuweit, Emirate și Bahrain a livrat promisiuni de includere a aliaților în procesul decizional, însă a eșuat în a risipi suspiciunile de fond. Ideea avansată inițial de oficialii americani, conform căreia statele Golfului ar trebui să contribuie la un fond colosal de 300 de miliarde de dolari pentru reconstrucția Iranului, a fost privită ca o jignire directă. Este confirmarea cinică a unei temeri mai vechi: aceea că Statele Unite privesc regiunea nu ca pe un partener strategic egal, ci pur și simplu ca pe un bancomat.

Sub presiunea acestor tensiuni, fațada de unitate a Golfului a început să cedeze, lăsând loc unor strategii de supraviețuire profund divergente. În loc să consolideze un front comun, războiul a accentuat faliile. Emiratele Arabe Unite s-au ancorat și mai ferm în axa cu Statele Unite și Israelul, mizând pe forța militară dură. Qatarul și-a asumat din nou rolul de mediator indispensabil, navigând între tabere. Arabia Saudită joacă o carte dublă, încercând să influențeze deciziile Casei Albe în timp ce menține, cu prudență, canale de comunicare deschise cu diplomații iranieni. În tot acest timp, Omanul a atras criticile președintelui Trump, inițiind discuții separate cu Iranul privind potențiale taxe de tranzit.

De altfel, blocarea efectivă a Strâmtorii Hormuz de către forțele iraniene a reprezentat seismul absolut al acestui conflict. Demonstrația de forță a Teheranului a arătat cât de ușor poate fi strangulată vena jugulară a economiei mondiale, ridicând o întrebare paralizantă asupra viitorului. Realizând că geografia le este inamic, țările Golfului au declanșat o cursă contracronometru pentru reconfigurarea rutelor comerciale. Emiratele urmăresc acum o politică agresivă de „dependență zero de Hormuz”, investind masiv în infrastructură portuară externă și într-o rețea complexă de conducte și căi ferate. Omanul, odinioară un regat tăcut cu deschidere la Marea Arabiei, a devenit brusc un nod logistic vital, asigurând aprovizionarea terestră a vecinilor săi și oferind o gură de oxigen departe de apele periculoase ale strâmtorii.

Efectul pe termen lung al acestor luni de violență este o schimbare ireversibilă de paradigmă. Era marilor proiecte optimiste a intrat în umbră, lăsând loc unei epoci a reînarmării și a pragmatismului defensiv. Capacitatea de descurajare a Americii și a Israelului, odată considerată o garanție absolută, și-a dovedit limitele, forțând monarhiile arabe să accepte o realitate inconfortabilă: supraviețuirea lor ar putea depinde, în viitorul apropiat, de deschiderea unor negocieri directe și a unor pacte de neagresiune chiar cu statul de care se tem cel mai mult.

Războiul a lăsat în urmă o rană adâncă, dar a produs și o maturizare forțată. Națiunile Golfului au descoperit că sunt mai reziliente decât anticipau. Au înțeles, cu un preț imens, că pentru a-și păstra miracolul economic intact nu se mai pot baza pe iluzia păcii importate, ci trebuie să învețe să își asigure propriul echilibru, chiar în mijlocul furtunii.